Istoricii locali spun că după ce țara noastră a scăpat cumva de dominația în toate cele a Moscovei, adică prin anii ‘60, a apărut în rețeaua comercial-turistică un nou tip de magazin: shop-ul Comturist. Era ciudat – acolo găseai ceea ce în magazinele „comerțului socialist” găseai la început rar, apoi deloc: marfă „de dincolo”, din Occidentul capitalist și decadent.
Mai era ciudat un lucru: se vindea doar pe valută. Tu, ca om “normal”, dacă aveai dolari, erai deja clasificat ca răufăcător deoarece deținerea de valută, dacă nu o puteai justifica la centimă, era infracțiune. Tu, cu leii tăi, te puteai consola cu îndemnul “ia de te uită”, apoi răcori cu ceva înjurături pe adresa partidului și a diverșilor tovarăși, pentru că pur și simplu nu puteai cumpăra, legal, din acel magazin. Oricum, shop-ul nici nu era destinat românilor, ci turiștilor străini, care, prin aceste magazine cu de toate, ofereau ceva valută forte și convertibilă bugetului de stat.
Shop-ul era ușor de identificat. În primul rând scria „Shop” pe firmă, iar pe vitrină era imprimat, cu galben, simbolul dolarului. Shop-urile erau componente ale Întreprinderii de Comerț Exterior „Comturist”, subordonată Ministerului Turismului. Ca „obiect de activitate, avea „vânzarea pe valută a mărfurilor din producția internă și din import în consignație” (uneori, și expedierea acestora) către turiștii sau studenții străini, firme sau organizații din străinătate, reprezentanțele diplomatice și comerciale de la noi. Oferta se stabilea anual, printr-un ordin comun al Ministerului Comerțului Exterior și Ministerului Turismului, după cum stabilea un act normativ al vremii, Decretul 22/1984.
Din anii ‘80, și românii puteau cumpăra din aceste magazine, dacă erau deținători legali de valută, provenită din salariile primite pe perioada în care au lucrat, “cu delegație”, în străinătate, de regulă, în țările arabe sau africane. În România socialistă existau aproximativ 200 de unități comerciale de acest fel, în principalele orașe și, mai ales, în stațiunile de pe Litoral. Fiecare hotel avea un magazin gen shop, unde, în general, se găseau țigări străine, produse de artizanat românești, produse alimentare „pentru export”, băuturi, dulciuri, electronice… La mare, la noi, fiecare stațiune avea un chioșc-shop, numit de unii „Tuborgel” deoarece era extrem de vizibilă pe ele reclama „Tuborg Beer”.
Ce se vindea în shop și cu cât
Dacă ar fi să clarificăm chestiunea asta în câteva cuvinte, am spune: tot ce nu se găsea în magazinele celelalte – produse la care visai, dar nu erau accesibile pentru că nu aveai voie să le cumperi cu banii tăi, leii românești: gumă de mestecat Wrigley’s sau Huba Bubba, ursuleți Haribo, răcoritoare Coca-Cola sau Sinalco, bere Tuborg, DAB sau Carlsberg, casete și benzi de magnetofon, whisky Teacher’s, Jack sau Johnnie, aperitive Cinzano sau Martini, alături de produsele autohtone gen coniac Napoca (avea sticla în formă de femeie) și Haiduc Tzuica, vinuri premiate, radiocasetofoane, combine audio, chiar și videocasetofoane, produse de artizanat românești.
Grație unor facsimile de cataloage-ofertă editate în perioada comunistă de către Comturist și postate pe pagina de Facebook „Reclame vechi românești 1840- 1995”, ne putem face o idee despre ce și cu cât se vindea (în valută) prin shop-uri. Astfel, o sticlă de Campari era 6 dolari, Cinzano și Martini – 4,5 dolari, Cola – 40 de cenți, Carlsberg la cutie – 70 de cenți, casetele audio (AGFA, BASF, Philips) – 1,80-4,50 dolari, hainele de artizanat – 30-70 de dolari, magnetofon Akai cu trei capete – 450 de dolari, videocasetofoane JVC sau Sharp – 1.015-1.073 de dolari, televizoare alb-negru românești (cine le cumpăra oare?) – 100-130 de dolari, televizoare color JVC sau Sharp – 500-790 de dolari, radiocasetofoane (unul cu televizor!) de diverse mărci, mono sau stereo – 296-495 de dolari.
Existau, că așa e românul, descurcăreț, și metode de a „fenta” interdicția de a cumpăra din shop, printre care prietenia cu vânzătorul. Vremea shop-urilor a trecut însă după 1989, chiar dacă firma Comturist există încă, prin Comturist SA București, având ca obiect de activitate „comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse alimentare, băuturi și tutun”. În 1990, deja apăruseră magazine gen „București-Berlin”, în a căror reclamă la TV se specifica „Plata – în valută!”.
Shop-uri la Vaslui
Fiecare dintre hotelurile vasluiene avea, în incintă, un magazin gen shop pentru turiștii străini, că studenți sau diplomați de unde? În vitrine, puteai vedea diferența clară dintre ce se oferea celor cu valută la purtător și ceea ce îți oferea ție, cetățean „normal”, comerțul socialist. Niciun produs alimentar din shop nu era de găsit în vreo autoservire, cu excepția, poate, a coniacului “Napoca”, de care am pomenit. La fel în cazul electronicelor. Nici vorbă de mărci gen Sanyo, Akai, Philips sau JVC.
Clasa muncitoare trebuia să se mulțumească și cu „Electromureș” sau „Tehnoton” ori cu produse din țările socialiste prietene (pick-upurile „Akkord”, magnetofoanele „Majak”, „Kashtan” și nemaipomenitul „Rostov”). Televizoarele color se dădeau doar pe bază de liste de la fabrică, iar prioritate aveau membrii de partid. Oricum, erau și ele tot românești, „Elcrom” sau „Cromatic”, casetele audio și benzile de magnetofon erau “ORWO” din RDG, în timp ce videocasetofoanele erau semi-interzise. Pentru cei care își mai amintesc, shop-ul a fost o parte din istoria recentă. Una cam urâtă și discriminatorie… (D.R.)
