În ”bătălia” pentru bugetul 2025 (la noi totul se lasă cu bătălii: bătălia pentru alegeri, bătălia pentru putere, bătălia pentru democrație, bătălia pentru grațiere, bătălia pentru serviciile secrete, bătălia pentru justiție, bătălia pentru statul de drept etc.), cu două tabere beligerante – conform tradiției post-decembriste, numite simplist dreapta și stânga – nicio clipă accentul nu a căzut pe educație și sănătate, direcții prioritare în toate țările civilizate, ci pe alocările bugetare destinate instituțiilor de forță. Sintagma instituții de forță este atât de frecvent folosită în dezbaterile televizate, în presa scrisă și pe rețelele sociale, încât a intrat deja în categoria locurilor comune. Un truism este un truism și nu mai trebuie explicitat.
La noi, armata, poliția, serviciile secrete, justiția (cu deosebire DNA) au forță fiindcă par să decidă destinul oamenilor, adesea din unghi coercitiv. SRI are cu totul alte atribuții decât poliția politică, dar se pare că tentația a fost prea mare… Parlamentul este instituția fundamentală a democrației (alt clișeu necesar!), dar nu pare să aibă aceeași forță de impact în societate, deși legiferează. Nici Executivul nu etalează o forță agresivă, deși deține pârghiile economico-sociale ale țării. Problema spinoasă și deocamdată insolubilă s-a ivit în momentul în care liderii statului (doi în ultimii 20 de ani) n-au rezistat nici ei tentației de a încerca să dețină puterea totală pentru a putea controla întreaga societate. Așa s-au născut „embrionii” unui stat securistic, invocat din ce în ce mai des în comentariile și analizele politice din ultimii ani.
Antitetic, instituțiilor de forță le corespund instituțiile blajine, ale spațiului civil, complexate și timorate azi de primele. Așa se explică situația bizară, unică în Europa, în care denunțătorii calificați (aflați în pușcării ori în libertate) abia așteaptă să aștearnă pe hârtie ceea ce știu ori ceea ce li se sugerează să știe despre cei din administrație, din sistemul medical sau cel educațional. Spre binele lor și al familiilor… Se invocă una-două argumente zise instituționale, se poartă piedica tactică și, dacă e nevoie, sabotajul. Procedura este brevetată de mult prin formule care inhibă instantaneu: interesul național, siguranța națională, pericolul terorist, priorități geostrategice, parteneriat euro-atlantic etc. Nimeni nu știe câți bani ar fi necesari cu adevărat pentru a putea satisface aceste cerințe de importanță absolută, dar justificarea prin atari argumente este imbatabilă. Executivul trebuie să facă pasul înapoi și să se supună fiindcă nimeni nu se poate juca atunci când vine vorba de securitatea națională. Învățământul și sănătatea mai pot aștepta, cum au așteptat de altfel decenii la rând.
Educația și sănătatea – pietre de moară
Școala a acumulat în timp atâtea probleme grele, încât vor fi necesari ani mulți până la redresarea atât de așteptată. Iar orice amânare poate însemna cronicizarea unor „boli” mai vechi. Subfinanțarea (perfect previzibilă și pentru 2025!) este una dintre marile dureri ale sistemului, din care derivă altele, de gradul al doilea și al treilea, toate intersectându-se necesarmente într-o structură monolitică în suferință. Visăm cu toții la școli moderne, bine încălzite iarna și dotate adecvat, la manuale de calitate și la un personal didactic devotat și performant. Avem toate acestea? Încă nu! Programa (zisă azi curricula) preuniversitarului nu a fost niciodată definitivată, iar insatisfacțiile sunt multe și consistente. Abandonul școlar se menține la o cotă ridicată, iar noi continuăm să-l combatem cu… dezbateri și simpozioane, cu cifre și soluții teoretice.
Or nucleul problemei se află în social, în educație, în nivelul de trai, încât, mergând pe firul cauzalităților, ajungem repede la sărăcie, șomaj, disoluție familială, alcoolism, derapaje comportamentale asociate. Tot ceea ce trebuie remediat în învățământ are rădăcini fie în istoria epocii totalitare, fie în ultimii 35 de ani, caracterizați îndeobște prin tranziție, provizorat, incoerență, reformism haotic și stihinic, politicianism gălăgios, sforăitor și demagogic. Fiecare efect funest a generat la rându-i o cauză pentru alte efecte negative, distructive.
Un exemplu „clasic”: lipsa unei finanțări adecvate a făcut ca salariile în învățământ să rămână mici, deci neatractive. Ca o consecință inerțială, în sistemul de educație nu au intrat absolvenții cei mai valoroși, de performanță, ci multe dintre mediocritățile și submediocritățile facultăților. Corelativ, profesori deja existenți în sistem au căutat căi de „evadare” în alte domenii mai bine plătite ori au plecat peste hotare. Noi încă n-am înțeles cât de importantă este educația pentru prezentul și viitorul națiunii.
Și, deopotrivă, sănătatea. Ne lamentăm frumos și convingător că ne-au plecat mii de medici și asistente și periodic lansăm sloganuri alarmante gen „Sistemul este în colaps!”, dar PIB-ul continuă să fie împărțit după priorități… geostrategice. Presa scrisă și audio-vizuală este înțesată adesea de apeluri umanitare: să donăm câțiva lei pentru câte un bolnav, minor ori adult, care are nevoie urgentă de o operație complicată în Occident. Spitalele noastre nu pot s-o facă, n-au dotările necesare și nici specialiștii abilitați. Spitalele vasluiene așteaptă gestul salvator al cine știe cui pentru a se organiza și dota cum trebuie în folosul bolnavilor locului, obligați fatalmente să ia cu asalt unitățile spitalicești din Iași, permanent supraaglomerate. Poate ar trebui ca sănătatea să joace la “6 din 49”!
În lumea românească plină de paradoxuri (președinte care nu se dă dus din funcție, invocând necesitatea… apărării democrației; proaspăt candidat la președinție al coaliției guvernamentale jenant profesional și etic – pe nimeni nu deranjează fractura de logică din acest „joc” ocult; politicieni care-și varsă oful justițiar la ambasadele altor țări, dar ezită să facă mărturisiri lămuritoare în propriile partide; concursuri de directori… fără directori; navetă fără deconturi; fructe de import într-o țară a fructelor șamd), avem cu toții orgoliul să spunem că nimic nu mai poate să ne mire de acum încolo. S-ar putea să ne înșelăm…